Crossfire 1: Atracția – Sylvia Day

Dacă tot m-am apucat de citit literatură de consum, am zis să văd care-i treaba și cu Atracția Sylviei Day, care mi-a făcut cu ochiul încă de când am realizat topul celor mai vândute cărți ale anului 2014.

Bestseller la nivel mondial, întreaga serie Crossfire a fost publicată în 40 de țări și peste 12 milioane de volume. Primul volum, Atracția, prezintă frământările Evei Tramell în prezența „zeului sexului” Gideon Cross.

Proaspăt ajunsă în New York, Eva se angajează la o agenție de publicitate care funcționează în clădirea Cross Industries unde-l întâlnește pe atrăgătorul și „întunecatul” Gideon – un tip dezinvolt și cu lipici la femei. Deși, inițial încearcă să-l respingă, Eva nu-i poate rezista avansurilor și se cuplează cu el, moment în care lucrurile se complică.

Observ, în povestea Atracției, oarecare asemănări cu acțiunea din 50 de umbre ale lui Grey – o asemănare deloc surprinzătoare, având în vedere genul New Adult în care se încadrează. În schimb, dacă în 50 de umbre avem dialoguri puerile și personaje adolescentine care visează la cai verzi Făt-Frumos plin de cadouri, în Atracția lucrurile sunt mai echilibrate. În primul rând, Eva nu mai este o proaspăt absolventă, sărăcuță și lipsită de orice fel de experiență sexuală, ci o femeie departe de materialism și care nu caută neapărat bărbatul irezistibil.

Nici celelalte personaje nu duc lipsă de caractere puternice: colegul de apartament și cel mai bun prieten al Evei, Cary Taylor – un fotomodel bisexual – umărul perfect pe care Eva să se retragă, Mark Garrity – „șeful” homosexual dar foarte de treabă al Evei și chiar și personajul negativ Magdalene Perez – fosta iubită a lui Gideon Cross – exprimă o oarecare forță în atitudinea ei, chiar și exprimată din gelozie.

Scenele de sex sunt semnificativ mai „colorate” decât cele din „50 de umbre…” și lucrul acesta mă deteremină să apreciez Atracția mai mult decât sus-numita, în ciuda faptului că eu nu sunt tocmai un fan al genului.

Chiar și colțurile întunecate din mintea lui Cross mi se par mai „digerabile” față de exagerările din 50 shades. Dar, despre ce umbre vorbesc, vă las să aflați doar dacă citiți cartea. Doar pentru persoane peste 18 ani!

Amintiri din casa morților – Feodor Mihailovici Dostoievski

Dostoievski poarta masca unui deținut, pe numele său Aleksandr Pavlovici Goriancikov, condamnat pe 10 ani pentru că își omorâse soția din gelozie. În realitate, marele scriitor este trimis acolo pentru că participase la întrunirile organizate de M.V. Petraşevski, un intelectual radical rus care susținea protestele împotriva iobăgiei și a despotismului țarist. Romanul are parte de o narare ușoară în care autorul zugrăvește neobosit de meticulos tabloul închisorii. Ocnașii, în încercarea de a crea un simulacru al vieții de afară, aveau o seamă de activități care îi ținea vii. Cu toate că nu aveau voie să ai aibă asupra lor obiecte sau bani, contrabanda sau bișnița erau printre cele mai întâlnite. Lucrurile aduse pe sub mână erau la ordinea zilei, căci se practica trocul între ocnași, fiecare lucru având prețul lui. Banul era Dumnezeul lor, îi făcea să se simtă stăpâni pe ei ca și când încă mai puteau lua decizii care să țină doar de propria lor voință. Singurul ideal era clipa eliberării, trăiau pentru acel moment, numărând zilele și asta pentru că „Omul neînsuflețit de nici un țel, de nici o speranță, se preschimbă adesea într-un monstru.”

Este știut faptul că Dostoievski suferea de epilepsie. Astfel, sunt nenumărate pasaje identice pe care le regăsim în capitole diferite dar povestite de parcă ar fi fost pentru prima dată. Martore în această privință stau, spre exemplu, descrierile de personaj ca Gazin, un ocnaș periculos de care toată lumea se ferea și Alei, unul din apropiații săi. De asemenea, întâlnim frecvent momente în care autorul trece de la un subiect la altul, făcându-te să pierzi firul povestirii. Sa fie o reluare voită sau o întâmplare?

În Amintiri din casa morților este foarte interesant de observat iscusința cu care Dostoievski construiește din punct de vedere psihologic profilul celor care trăiesc alături de el. Astfel, el face o analiză a condiției nobilul și a țăranului, închiși deopotrivă. Cel dintâi este întotdeauna servit de omul din popor datorită provenienței sale, dar invidiat și niciodată acceptat pe deplin în cercurile celor simpli. Dezamăgirea își face loc în sufletul scriitorului, cu atât mai mult cu cât nu se mai poate bucura de nici un produs cultural, singura carte permisă în închisoare fiind Biblia:

„Un om cult, osândit de lege la aceeași pedeapsă ca și omul din popor, are adesea incomparabil mai mult de pierdut decât cel din urmă. El trebuie să își înăbușe toate cerințele, să renunțe la toate deprinderile, să treacă într-un mediu nepotrivit pentru el, să se obișnuiască a respira altfel de aer…”.

În ceea ce privește omul din popor, chiar dacă a fost strămutat din locurile natale, închisoarea poate însemna un loc de refugiu, unde condițiile sunt mai bune ca afară. Atenția naratorului nu este îndreptată spre propria persoană, ci spre viața și suferințele celor din jur. Cel mai tare îl frapează decăderea morală a unor indivizi care nu mai au conștiință și sunt caracterizați de o nesimțire crasă la adresa propriei persoane, fără a fi interesați de situația în care se află:

„Nu exagerez deloc, căci am avut timp să-l observ și să-l studiez temeinic pe A-v și am recunoscut în el cea mai groaznică întruchipare a omului stăpânit numai de latura animalică a ființei sale, de pornirile lui trupești, nezăgăzuite de nici o opreliște izvorâtă din forul său interior, de nici un resort moral, de nici o lege.”

Scriitura produce o impresie puternică asupra cititorului datorită scenelor care se aștern în fața noastră: cursul piesei de teatru de Crăciun, drumul spre muncă, cina, pedepsele cu bătaia, spitalul, baia, apelul de dimineață, stingerea. Ocnașii trăiesc într-un labirint atât la propriu, cat și la figurat. Mai presus de toate, sunt prizonierii minții lor, respirând mereu și mereu aceleași aer sub un cer îngrădit. Toate se succed zi de zi, monoton, fără culoare, zugrăvind un tablou care provoacă tristețe, dezgust, compasiune; o lectură care metamorfozează, clădește, îmbogățește spiritul.

În 1861 vede lumina tiparului Umiliți şi obidiți, urmat de Crima și pedeapsă, Idiotul (1868-69), Demonii (187l-72), Adolescentul (1875) și Frații Karamazov (1879-80), ultima dar și cea care îi încununează întreaga operă.

Crima si pedeapsa de Feodor Mihailovici Dostoievski

Crimă și pedeapsă – Feodor Mihailovici Dostoievski

Un student sărac din provincie, pe nume Raskolnikov, încearcă din răsputeri să îşi continue studiile, dar este biruit de lipsa banilor. Astfel, începe să prezinte toate simptomele unui început de depresie: nu se interesează de igienă şi de ce se petrece în jurul lui, evitând contactul cu oamenii. Presiunea este cu atât mai mare cu cât, mama şi sora lui au făcut deseori eforturi financiare pentru el şi au așteptări. Din disperare, sora lui vrea să accepte martirajul unei căsnicii din interes cu un bărbat avut şi de două ori mai mare ca ea. Ajuns la limita subzistenței, îl încearcă gândul de a săvârși o crima pentru a căpăta câțiva bani. Asistăm la decăderea unui om metamorfozat de lipsuri, de mizerie şi de griji. Împins de haosul în care se află, acționează aproape inconștient. Realitatea îi dă fiori si preferă să se complacă în starea de letargie si aiureală produsă de friguri, pentru a nu-i mai simți gustul rece. Preferă să doarmă, să uite, să stea în nesimțire ca sa nu mai știe, să nu mai simtă grijile care îi întunecă zorile.

În tot acest zbucium, îl întâlnim pe Razumihin, un prieten de nădejde, șugubăț şi cu o inimă mare, sărac şi el, care se încăpățânează să îi poarte de grijă chiar şi când este respins din mândrie de prietenul său. Un tip inteligent, înzestrat cu un spirit de observaţie foarte ascuţit, realizează înaintea anchetatorilor că acuzații nu sunt vinovați, fără să știe că prietenul său se face vinovat de crimă. De parcă toate astea nu ar fi de ajuns, își face apariţia şi candidatul la mâna surorii sale, un tip pe care nici unul nu îl agreează. Aşadar, cumnatul este un om cu funcţie, vanitos şi pretenţios, care doreşte să ia de soţie o fată simplă, plină de virtuţi, neapărat săracă, care să îi asigure o accedere mai lină spre statutul social mult jinduit. O astfel de femeie îi făcea cinste, căci ar fi fost admirat datorită ei ca şi pentru o bijuterie purtată cu mândrie.

Ca şi celelalte romane ale lui Dostoievski, acesta este o confesiune. Momentele cheie ale operei sunt destăinuirile, frământările personajelor sau poate chiar ale lui. Nu putem şti cu certitudine acest lucru, dar ce mai contează dacă este o ficţiune romanescă sau o confesiune în adevăratul sens al cuvântului? Scriitura este percutantă. Realizezi că o carte este bună fiindcă îţi trezeşte reacţii prin tablourile intrigante ale personajelor şi ale orașului, autorul găsind frumuseţea şi în lucrurile simple, triste, murdare.

Regăsim câteva teorii interesante ale autorului, ce îi sunt atribuite personajului Raskolnikov. Printre acestea, mi-a trezit interesul îndeosebi cea care conferă legitimitate unei crime deoarece „…Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale” şi „Şi dacă un astfel de om, pentru ideea lui, ar trebui să verse sânge, să treacă peste cadavre, conştiinţa lui, după părerea mea, ar trebui să-i poată permite s-o facă, proporţional, fireşte, cu ideea, cu amploarea ei.” Susţinerea acestei teorii vine pe fondul crizei sociale, politice şi spirituale ale Rusiei secolului al XIX-lea. Tulburat de ceea ce se întâmpla în acea perioadă, Dostoievski plămădeşte un personaj care consideră că a comis crima din considerente umanitare, drept de care se bucură un conducător, şi nu un om de rând „Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!”, „Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis. Acum pricepi?”. Ajuns în Siberia, Raskolnikov nu este chinuit de vină, ci consideră că trebuie să se supună destinului orb şi absurd. Nu simte remuşcare, dar este chinuit de dispreţul pentru slăbiciunea de care a dat dovadă, predându-se.

La momentul în care Dostoievski scrie acest roman, trece prin momente grele. Perioada petrecută în Siberia a avut urmări asupra psihicului autorului, întrucât are predispoziţia de a face uz de aceea experienţă traumatizantă. Ca şi personajul său, autorul a suferit datorită ipostazei în care se afla: intelectualul fără resurse, aflat într-un mediu inadecvat lui, ce simte pe propria-i piele ce înseamnă ura ţăranilor faţă de boieri. Practic, istoria personajului Raskolnikov începe din perioada petrecută in ocnă sau poate de mă devreme, astfel că sorgintea acestui personaj comportă veleități istorice, personale şi literare. Se crede că personajul Raskolnikov a îmbrăcat de fapt (şi) haina unui criminal intelectual din Franţa.

De asemenea, crizele de epilepsie de care suferea se fac simţite prin modul în care uneori firul narativ se pierde pentru puţin pentru a face loc altor întâmplări. În plus, în „Amintiri din casa morţilor” există o scenă care este repovestită în opera de faţă, referitoare la deținutul care citea Biblia noaptea şi din nimic, aruncă o cărămidă în capul unui inspector, fără a-l nimeri, doar cu scopul de a „pătimi”. Dostoievski propovăduieşte ideea de suferinţă, o suferință ca un fel de purgatoriu.

Dacă nu aţi citit încă această operă, vă invit la o capodoperă clasică, plină de esenţă. Lectură plăcută!

50 de umbre ale lui Grey

50 de umbre ale lui Grey – mai slab de-atât nu se poate

Anastasia Steele, studentă în an terminal la literatură engleză la WSU Vancouver, acceptă să-i ia un interviu pentru ziarul studențesc magnatului Christian Grey. Lipsa de experiență o face pe Ana să dea din lac în puț și din puț în lac, spre deosebire de Christian Grey care pare să aibă toate calitățile „imputabile” unui mascul alfa: educat, arătos, intuitiv, dezinvolt, rafinat, putred de bogat și cu o încredere în sine mai mult decât bine înțepenită. Pe principiul „contrastele se atrag”, cei doi sfârșesc prin a se cupla și a trece de la tatonări nevinovate (oare) la sex sălbatic și fără scrupule. De fapt, acțiunea întregului roman se învârte în jurul obsesiei pentru control a lui Grey și lecțiile pe care le ia inocenta Ana de la el.

Dintr-un început, ne sare în ochi că 50 de umbre ale lui Grey „beneficiază” de câteva clișee bine plasate: înainte de întâlnirea importantă – interviul – imaginea din oglindă nu reflectă nimic bun, nici față, nici coafură, nici încredere. Nici ajunsă la biroul lui Christian Grey, Ana nu scapă de prejudecăți obsesive: „presupun că Grey are vreo patruzeci de ani: în formă, bronzat şi blond, ca să se asorteze cu restul personalului. (…) Care-i treaba cu toate blondele astea imaculate? E ca la Stepford aici. ”

Dialogurile dintre personaje sunt adesea puerile – pe modul „afirmare și negare” – replicile trecând de la unul la altul fără nici un efect asupra cititorului, iar conținutul fiind o înlănțuire previzibilă de cuvinte parcă aruncate la întâmplare din vârful tastaturii:

— (…) Pot să înţeleg de ce fascinează,
adaug cu sinceritate, sperând să-i închid cu asta gura
odată pentru totdeauna.
— Tu, fascinată de un bărbat? E o premieră, pufneşte ea.
Încep să pregătesc un sandvici, ca să nu-mi vadă faţa.
(…)
— Oh, Ana, nu se poate să fi fost aşa de rău. Mie mi se
pare că e cam în limbă după tine.
În limbă după mine? Acum Kate e ridicolă.
— Vrei un sandvici?
— Te rog.

Exemplele pot continua, dar sper că în privința dialogurilor dintre personaje v-ați edificat suficient. Mai rele decât acestea (da, există ceva mai rău de-atât) sunt poate aparițiile zeiței intime ale Anei, un alter-ego mai excitat decât proprietara în sine și cu o voce interioară distrugătoare de creiere sănătoase:

Zeiţa mea intimă dansează merengue cu câteva mişcări de salsa.

(…)

— Mi-ai purtat chiloţii.
— Asta te-a şocat?
— Da.
Zeiţa mea intimă sare cu prăjina peste ştacheta înălţată la patru metri şaizeci.

Desfășurarea acțiunii propriu-zise a cărții nu stă nici ea mai bine: după ce s-au tatonat ca doi adolescenți în călduri care sunt cu gândul la faptul că și-ar trage-o dar n-au unde, Christian și Ana ajung la punctul… culminant. O scenă lipsită de orice fel de erotism, o înșiruire de „uh”-uri și „aaah”-uri ceva mai articulate.

Bineînțeles că după două scene de sex – prea multe în toată cartea nu sunt, și nici măcar atât de picante pe cât s-ar crede -, Ana ajunge să se considere victimă și fuge – normal, logic, de așteptat – undeva departe de Grey, ca să-și pună în ordine afacerile cu zeița intimă. Însă Grey n-o lasă de una singură, devenind un maniac al controlului – oh, stai, era deja unul. Se duce după ea vreo 2000 de kilometri, face cunoștință cu mă-sa și o obligă să ia anticoncepționale.

Fanteziile
autoareiAnei continuă să rupă stereotipurile: primește de la Grey un laptop șmecher, un telefon șmecher și o mașină șmecheră (visul oricărei virgine îndrăgostită de un tip cu mulți bani). Bașca o plimbare cu aeroplanul, avându-l pilot pe însuși regele umbrelor. Și toate astea printre îndoieli și partide de sex neobișnuite. Spun neobișnuite pentru că, la bază, cele Cincizeci de umbre ale lui Grey are în centru fix fanteziile sexuale întunecate ale personajului Christian Grey și jucăriile lui BDSM* din Camera Roșie a Durerii. Poate că, cu ceva mai multă imaginație, scriitoarei i-ar fi ieșit o carte mai pe gustul meu.

Astfel mă văd nevoit să declar că, citind volumul, m-am simțit ca în povestirea unui vis al unei adolescente de 15-16 ani care visează la o lume mai bună. Pentru ea, nu pentru mine.

Și să reținem faptul că scriitoarea a mărturisit: „Cartea cuprinde toate fanteziile mele erotice” – și are și copii.

Există totuși, din punctul meu de vedere un punct pozitiv în toată cartea: metodele anticoncepționale folosite și abordarea – chiar și trecătoare – a subiectului „boli cu transmitere sexuală”. Pentru că astfel de subiecte niciodată nu sunt discutate suficient.

Kitchen de Banana Yoshimoto

Kitchen

Banana Yoshimoto - Kitchen, Editura Humanitas, 2004,
Traducere de Irina Holca 

Nu ştiu de ce am impresia că pe lângă timpul de scriitură oarecum brută, redusă la strictul necesar, japonezii par a avea o afinitate şi pentru subiectele cu un plus de exotism.

Aşa se face că am extras din bibliotecă, din considerente motivate de lipsa de timp şi de atenţie, una dintre cele mai subţirele cărţi pe care le-am putut găsi. Avea pe ea şi o recomandare ce spunea simplu: O meditaţie japoneză despre destin şi iubire. Ceea ce-am găsit în interiorul cărţii nu e foarte departe de aceste cuvinte.
Kitchen este povestea stranie a trei personaje: Sakurai Mikage, Yūichi Tanabe şi Eriko Tanabe.

Povestea este relatată într-o manieră subiectivă, din perspectiva lui Mikage, o tânără orfană căreia îi moare şi ultima rudă, bunica. Acest eveniment o face să-l cunoască pe Yūichi, un tânăr de la aceeaşi facultate cu ea, ce întâmplător era un foarte bun prieten al bunicii, ce obişnuia să-i livreze flori în timpul vieţii.
Titlul este totodată elementul de legătură al întregii cărţi: bucătăria este cea care încă realizează o legătură reală între lume şi Mikage. Bucătăria este paradisul ei pe pământ, spaţiul în care se destinde şi scapă de toate celelalte griji. În bucătărie se refugiază şi după decesul bunicii, şi tot bucătăria o convinge să accepte invitaţia de a se muta în casa familiei Tanabe, la propunerea lui Yūichi. Aici o cunoaşte pe Eriko, mama lui Yūichi, a cărei identitate este una revelatorie: Eriko este de fapt tatăl lui Yūichi, după ce şi-a făcut schimbare de sex în urma morţii copleşitoare a adevăratei mame. El şi-a asumat însă noua identitate ca pe un fel de reconciliere cu soarta, mergând până într-acolo unde preia rolul mamei pentru tânărul Yūichi.

Întreaga viaţă a lui Mikage se învârte însă în jurul gastronomiei şi al bucătăriei: gătitul este singura îndeletnicire ce-o mai binedispune şi ce-i permite să se destindă cu adevărat.

În acest fel reuşeşte să restabilească legătura cu Yūichi într-un timp în care, şi după moartea lui Eriko, destinele par a se spulbera sub trecerea incontrolabilă a timpului.

Al doilea text cuprins în acest volum, intitulat Lumina lunii, are ca temă destinul uman şi posibilitatea existenţei unei legături între oameni şi lumea spiritelor în cazul existenţei unor sentimente puternice.
E cumva acelaşi tip de proză japoneză ce mi-a mai fost dat să citesc: sobrietate lexicală, acţiune compactă, folosirea descrierilor. Pot spune că mi-au plăcut, că a au fost două poveşti interesante, pline de subînţelesuri, uşor de citit. Primeşte nota 8.