Amintiri din casa morților – Feodor Mihailovici Dostoievski

Dostoievski poarta masca unui deținut, pe numele său Aleksandr Pavlovici Goriancikov, condamnat pe 10 ani pentru că își omorâse soția din gelozie. În realitate, marele scriitor este trimis acolo pentru că participase la întrunirile organizate de M.V. Petraşevski, un intelectual radical rus care susținea protestele împotriva iobăgiei și a despotismului țarist. Romanul are parte de o narare ușoară în care autorul zugrăvește neobosit de meticulos tabloul închisorii. Ocnașii, în încercarea de a crea un simulacru al vieții de afară, aveau o seamă de activități care îi ținea vii. Cu toate că nu aveau voie să ai aibă asupra lor obiecte sau bani, contrabanda sau bișnița erau printre cele mai întâlnite. Lucrurile aduse pe sub mână erau la ordinea zilei, căci se practica trocul între ocnași, fiecare lucru având prețul lui. Banul era Dumnezeul lor, îi făcea să se simtă stăpâni pe ei ca și când încă mai puteau lua decizii care să țină doar de propria lor voință. Singurul ideal era clipa eliberării, trăiau pentru acel moment, numărând zilele și asta pentru că „Omul neînsuflețit de nici un țel, de nici o speranță, se preschimbă adesea într-un monstru.”

Este știut faptul că Dostoievski suferea de epilepsie. Astfel, sunt nenumărate pasaje identice pe care le regăsim în capitole diferite dar povestite de parcă ar fi fost pentru prima dată. Martore în această privință stau, spre exemplu, descrierile de personaj ca Gazin, un ocnaș periculos de care toată lumea se ferea și Alei, unul din apropiații săi. De asemenea, întâlnim frecvent momente în care autorul trece de la un subiect la altul, făcându-te să pierzi firul povestirii. Sa fie o reluare voită sau o întâmplare?

În Amintiri din casa morților este foarte interesant de observat iscusința cu care Dostoievski construiește din punct de vedere psihologic profilul celor care trăiesc alături de el. Astfel, el face o analiză a condiției nobilul și a țăranului, închiși deopotrivă. Cel dintâi este întotdeauna servit de omul din popor datorită provenienței sale, dar invidiat și niciodată acceptat pe deplin în cercurile celor simpli. Dezamăgirea își face loc în sufletul scriitorului, cu atât mai mult cu cât nu se mai poate bucura de nici un produs cultural, singura carte permisă în închisoare fiind Biblia:

„Un om cult, osândit de lege la aceeași pedeapsă ca și omul din popor, are adesea incomparabil mai mult de pierdut decât cel din urmă. El trebuie să își înăbușe toate cerințele, să renunțe la toate deprinderile, să treacă într-un mediu nepotrivit pentru el, să se obișnuiască a respira altfel de aer…”.

În ceea ce privește omul din popor, chiar dacă a fost strămutat din locurile natale, închisoarea poate însemna un loc de refugiu, unde condițiile sunt mai bune ca afară. Atenția naratorului nu este îndreptată spre propria persoană, ci spre viața și suferințele celor din jur. Cel mai tare îl frapează decăderea morală a unor indivizi care nu mai au conștiință și sunt caracterizați de o nesimțire crasă la adresa propriei persoane, fără a fi interesați de situația în care se află:

„Nu exagerez deloc, căci am avut timp să-l observ și să-l studiez temeinic pe A-v și am recunoscut în el cea mai groaznică întruchipare a omului stăpânit numai de latura animalică a ființei sale, de pornirile lui trupești, nezăgăzuite de nici o opreliște izvorâtă din forul său interior, de nici un resort moral, de nici o lege.”

Scriitura produce o impresie puternică asupra cititorului datorită scenelor care se aștern în fața noastră: cursul piesei de teatru de Crăciun, drumul spre muncă, cina, pedepsele cu bătaia, spitalul, baia, apelul de dimineață, stingerea. Ocnașii trăiesc într-un labirint atât la propriu, cat și la figurat. Mai presus de toate, sunt prizonierii minții lor, respirând mereu și mereu aceleași aer sub un cer îngrădit. Toate se succed zi de zi, monoton, fără culoare, zugrăvind un tablou care provoacă tristețe, dezgust, compasiune; o lectură care metamorfozează, clădește, îmbogățește spiritul.

În 1861 vede lumina tiparului Umiliți şi obidiți, urmat de Crima și pedeapsă, Idiotul (1868-69), Demonii (187l-72), Adolescentul (1875) și Frații Karamazov (1879-80), ultima dar și cea care îi încununează întreaga operă.