Crimă și pedeapsă – Feodor Mihailovici Dostoievski
Un student sărac din provincie, pe nume
Raskolnikov, încearcă din răsputeri să îşi continue studiile, dar este
biruit de lipsa banilor. Astfel, începe să prezinte toate simptomele
unui început de depresie: nu se interesează de igienă şi de ce se
petrece în jurul lui, evitând contactul cu oamenii. Presiunea este cu
atât mai mare cu cât, mama şi sora lui au făcut deseori eforturi
financiare pentru el şi au așteptări. Din disperare, sora lui vrea să
accepte martirajul unei căsnicii din interes cu un bărbat avut şi de
două ori mai mare ca ea. Ajuns la limita subzistenței, îl încearcă
gândul de a săvârși o crima pentru a căpăta câțiva bani. Asistăm la
decăderea unui om metamorfozat de lipsuri, de mizerie şi de griji.
Împins de haosul în care se află, acționează aproape inconștient.
Realitatea îi dă fiori si preferă să se complacă în starea de letargie
si aiureală produsă de friguri, pentru a nu-i mai simți gustul rece.
Preferă să doarmă, să uite, să stea în nesimțire ca sa nu mai știe, să
nu mai simtă grijile care îi întunecă zorile.
În tot acest zbucium, îl întâlnim pe
Razumihin, un prieten de nădejde, șugubăț şi cu o inimă mare, sărac şi
el, care se încăpățânează să îi poarte de grijă chiar şi când este
respins din mândrie de prietenul său. Un tip inteligent, înzestrat cu un
spirit de observaţie foarte ascuţit, realizează înaintea anchetatorilor
că acuzații nu sunt vinovați, fără să știe că prietenul său se face
vinovat de crimă. De parcă toate astea nu ar fi de ajuns, își face
apariţia şi candidatul la mâna surorii sale, un tip pe care nici unul nu
îl agreează. Aşadar, cumnatul este un om cu funcţie, vanitos şi
pretenţios, care doreşte să ia de soţie o fată simplă, plină de virtuţi,
neapărat săracă, care să îi asigure o accedere mai lină spre statutul
social mult jinduit. O astfel de femeie îi făcea cinste, căci ar fi fost
admirat datorită ei ca şi pentru o bijuterie purtată cu mândrie.
Ca şi celelalte romane ale lui Dostoievski,
acesta este o confesiune. Momentele cheie ale operei sunt
destăinuirile, frământările personajelor sau poate chiar ale lui. Nu
putem şti cu certitudine acest lucru, dar ce mai contează dacă este o
ficţiune romanescă sau o confesiune în adevăratul sens al cuvântului?
Scriitura este percutantă. Realizezi că o carte este bună fiindcă îţi
trezeşte reacţii prin tablourile intrigante ale personajelor şi ale
orașului, autorul găsind frumuseţea şi în lucrurile simple, triste,
murdare.
Regăsim câteva teorii interesante ale
autorului, ce îi sunt atribuite personajului Raskolnikov. Printre
acestea, mi-a trezit interesul îndeosebi cea care conferă legitimitate
unei crime deoarece „…Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale” şi „Şi
dacă un astfel de om, pentru ideea lui, ar trebui să verse sânge, să
treacă peste cadavre, conştiinţa lui, după părerea mea, ar trebui să-i
poată permite s-o facă, proporţional, fireşte, cu ideea, cu amploarea
ei.” Susţinerea acestei teorii vine pe fondul crizei sociale,
politice şi spirituale ale Rusiei secolului al XIX-lea. Tulburat de ceea
ce se întâmpla în acea perioadă, Dostoievski plămădeşte un personaj
care consideră că a comis crima din considerente umanitare, drept de
care se bucură un conducător, şi nu un om de rând „Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!”, „Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis. Acum pricepi?”. Ajuns
în Siberia, Raskolnikov nu este chinuit de vină, ci consideră că
trebuie să se supună destinului orb şi absurd. Nu simte remuşcare, dar
este chinuit de dispreţul pentru slăbiciunea de care a dat dovadă,
predându-se.
La momentul în care Dostoievski scrie
acest roman, trece prin momente grele. Perioada petrecută în Siberia a
avut urmări asupra psihicului autorului, întrucât are predispoziţia de a
face uz de aceea experienţă traumatizantă. Ca şi personajul său,
autorul a suferit datorită ipostazei în care se afla: intelectualul fără
resurse, aflat într-un mediu inadecvat lui, ce simte pe propria-i piele
ce înseamnă ura ţăranilor faţă de boieri. Practic, istoria personajului
Raskolnikov începe din perioada petrecută in ocnă sau poate de mă
devreme, astfel că sorgintea acestui personaj comportă veleități
istorice, personale şi literare. Se crede că personajul Raskolnikov a
îmbrăcat de fapt (şi) haina unui criminal intelectual din Franţa.
De asemenea, crizele de epilepsie de
care suferea se fac simţite prin modul în care uneori firul narativ se
pierde pentru puţin pentru a face loc altor întâmplări. În plus, în „Amintiri din casa morţilor”
există o scenă care este repovestită în opera de faţă, referitoare la
deținutul care citea Biblia noaptea şi din nimic, aruncă o cărămidă în
capul unui inspector, fără a-l nimeri, doar cu scopul de a „pătimi”.
Dostoievski propovăduieşte ideea de suferinţă, o suferință ca un fel de
purgatoriu.
Dacă nu aţi citit încă această operă, vă invit la o capodoperă clasică, plină de esenţă. Lectură plăcută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu